SECȚIUNEA DE AUR PELVIANĂ

Media și extrema rație se dovedește a fi prezentă în antropometria celor mai importanți sculptori din Grecia antică:
a. Policlet („canonul de 7 capete”)
b. Lisip („canonul de 8 capete”)
c. Fidias
d. Miron
e. Alcamenes
f. Naukydes
g. Scopas
h. Praxitele
i. Leochares
j. Calamis
Se constată următoarele:
- ombilicul este mereu plasat în centrul de simetrie biometrică, semnalând astfel secțiunea de aur;
- pubisul se află deasupra centrului de simetrie izometrică, iar sexul, dedesubt;
- deși apare constant, secțiunea de aur din corespondența altor componente antropometrice este aplicată în mod relativ.

Secțiunea de aur pelviană contribuie la simetria (συμμετρία) condiționată de canonul lui Policlet de vreme ce se regăsește fidel în toate copiile romane ale lucrărilor sale. Se observă preferința artistului pentru semnalarea explicită a proporției de aur în zona pelviană, printr-o tunsoare pubiană rectilinie sau una ușor curbată descrisă de semicercul din interiorul osului coxal.

Deși canonul lui Lisip diferă semnificativ de cel policletian, secțiunea de aur pelviană este constantă. Faptul că înălțimea corpului este prelungită la 8 capete, față de cele 7 ale variantei lui Policlet, nu schimbă câtuși de puțin proporția componentelor pelviene. Delimitarea se face prin aceeași rectiliniaritate superioară a părului pubian, fiind vorba, probabil, de o modă a vremii.
Tocmai canonicul Apoxyomenos pare singura sculptură la care evidența măsurătorii nu este posibilă din cauza scrotului puternic deteriorat.

Secțiunea de aur pelviană se identifică și la sculpturile celui mai important artist al Eladei clasice, iar faptul că acesta a fost contemporan cu mai tânărul Policlet poate constitui o dovadă a influenței sale asupra „canonului de 7 capete”.  Antropometria  aplicată de Fidias arată că, alături de Miron, ar putea fi inițiatorul secțiunii de aur pelviene, chiar dacă nu a reușit să redacteze un studiu dedicat proporțiilor umane. Demarcarea fermă a părului pubian evidențiază în mod recurent proporția de aur dintre ombilic și organele genitale, astfel încât se poate spune că numărul φ a fost sculptat în zona pelviană de cel care a dat matematicii misterioasa inițială grecească. Dacă celelalte lucrări sunt ori copii romane, ori metope deteriorate, ori ipotetice creații ale artistlui, cel puțin basorelieful  „Un băiat își ține în frâu calul” reprezintă o dovadă autentică și vădită a legăturii dintre numărul φ și Fidias.

Puținele opere ale lui Miron confirmă secțiunea de aur pelviană. „Hercule Alcala” este o dovadă evidentă a faptului că proporția pelviană nu este întâmplătoare. În cazul „Satirului Marsyas”, se observă o dublă utilizare a proporției de aur, soluție ce va fi aplicată ulterior și de alți artiști plastici.

Este posibil să fi  lucrat sub îndrumarea lui Fidias la anumite sculpturi ale Partenonului. Din păcate, Alcamenes nu poate fi asociat direct cu anumite lucrări,  însă o posibilă copie romană după originalul său, „Ares Borghese”,  evidențiază, fără echivoc, secțiunea de aur pelviană: aceeași tunsoare pubiană fermă separă minorul genital de majorul ombilical.

Discipol al lui Policlet, Naukydes este autorul unor sculpturi importante printre care și unele variante ale „Discoforului”. Deși nu se mai observă aceeași delimitare clară prin linia părului pubian, rigoarea în aplicarea secțiunii de aur pelviene este categorică.

Reprezentările lui Pothos se caracterizează prin pubisul epilat. Cu toate acestea, triunghiul pubian se distinge în mod clar, astfel încât secțiunea de aur pelviană rămâne evidentă și iterativă în toate copiile romane ale sculptorului grec. Se pare că „Stela vânătorului” este singura lucrare originală care s-a păstrat, iar măsurătoarea confirmă în mod concludent proporția de aur din zona pelvisului.

În creația celebrului Praxitele se întâlnește mai frecvent pubisul complet epilat, fără influențarea vizibilă a secțiunii de aur pelviane. Este evident că îndepărtarea părului pubian augmentează rafinamentul personajului, contribuind astfel la grația întregii statui, fapt confirmat de lucrări precum „Satir odihnindu-se”, „Apollo Sauroktonos” și „Lycian Apollo”.

Cea mai cunoscută statuie a lui Leochares este „Apollo Belvedere”, unde secțiunea de aur pelviană apare în aceeași variantă epilată.  Cu toate acestea, triunghiul pubian este clar trasat de semicercul din interiorul osului coxal și de cutele interioare ale șoldului.

Statuia de referință a lui Calamis pare a fi „Omphalos Apollo Musei Capitolini”, creație în care secțiunea de aur pelviană este impecabil redată. Linia perfectă a tunsorii pubiene separă cu precizie minorul genital de majorul ombilical.

Secțiunea de aur pelviană nu apare doar în cazul sculpturilor celebre, ci la marea majoritate a statuilor greco-romane ce înfățișează nuduri masculine.
În plus, se constată că această măsură este aplicată adesea chiar și în arta minoră a vremii. Deși rare ori ombilicul indică proporția de aur în cadrul înălțimii corporale a statuetelor, secțiunea de aur pelviană este mult mai frecvent prezentă.

Christopher H. Hallett, profesor de Istoria artei la Universitatea Berkeley din California, este de părere că portretul nud este un concept pe care romanii l-au preluat de la greci cu scop onorific. Dinastia Iulio-Claudiană a promovat imaginea tinerilor prinţi, atribuindu-le armonia nudă a unor statui greceşti până în cele mai mici detalii.„Portretele nud ale împăratului în costumul lui Jupiter sunt, în esenţă, imagini teomorfice. (...) Redarea în habitus-ul lui Jupiter era unicul gen de portret care putea face dreptate poziţiei speciale a împăratului în societatea romană. Într-o singură imagine memorabilă este exprimată autoritatea supremă (paternală) asupra statului roman – rolul său de Pater Patriae („tatăl propriei ţări”) – şi statutul său de conducător carismatic al întregii lumi (arbiter imperii, cum spune Ovidiu), reprezentantul lui Jupiter pe Pământ. De aceea, acest gen de portret teomorfic şi-a menţinut o poziţie privilegiată în iconografia imperială. Trebuie menţionat faptul că portetul nud cu atributele lui Jupiter a fost unica ţinută rezervată exclusiv împăraţilor.”
Așadar, împărații romani se expuneau prin portretul nud, pentru a se impune astfel în mentalul colectiv cu atribute vădite ale zeilor. Identitatea lor a preluat autoritatea încetățenită a nudului divin adus în spațiul greco-roman de limbajul plastic canonic al vechilor greci.
Prin recurență și evidență, măsurătorile arată că secțiunea de aur pelviană face parte integrantă din sintaxa antropomorfă preluată de romani pentru portretelor nud ale conducătorilor.

Măsurătorile indică 3 tipuri distincte ale secțiunii de aur pelviene. Acestea oferă nudurilor greco-romane o identitate culturală aparte, demonstrând o preocupare deosebită pentru simetria biometrică a relației ombilic-pubis-sex. Prin urmare, tunsoarea pubiană face posibilă ajustarea componentelor pelviene, pentru armonizarea identității vizuale atât în cazul prezentării cât și al reprezentării greco-romane în spațiul public.
Verificările cu modelul biologic evidențiază posibilitatea reală de a obține diferitele variante ale secțiunii de aur pelviene.